Manuta.

Am o manuta n cap care scrie,cand nu vreau sa i dau voie,scrijeleste,atat de adanc ,de tare ca daca s ar putea vedea ,mi s ar prelinge sange peste urechi,prin par.Manuta o am de mica,nu i am dat importanta..doar uneori o lasam sloboda si mi scria caietele pe foile de la spate,le scria marunt,buchisit ca sa nu inteleg nici eu.,scria intamplari ce vor sa se intample,scria biletele la baieti si poezii,multe poezii,unele fara noima,ciudat de puerile,altele mici,curate pline de esenta.
Mai tarziu,crescand,mi am dat seama ca manuta n o sa se opreasca vreodat’,o sa caute tot timpul sa faca ceva,sa scrie(cum o facuse pana atunci), sa umple de culoare panze ,sa mangaie fata unui muribund,sa stearga lacrimi si sa dea pagina cu pagina prin viata.
Mai nou,manuta e indragostita,ii simt degetele imprastiate prin mine toata ,nu numai in cap,o simt cum isi  cauta spatiu pt a intelege ce se intampla,cauta sa iasa, sa atinga aievea tot ce n a putut atinge cu gandul ,sa mangaie trupul tolanit langa ea,buzele ce le traseaza le ar dori sa le simta si respiratia.
E speriata pt ca o alta mana ,o mana reala incearca s o trezeasca ,s o tintuiasca intr o simtire launtrica ce o va fi trait de mult daca si ar fi dat voie.

Adu-mi aminte!

Adu mi aminte sa te invat cum sa te uiti spre stele si sa le privesti cum se infasoara in jurul cerului ca o esarfa din matasa.Adu mi aminte sa te invat cum sa mi cuprinzi cu palmele zambetul si sa l intinzi prudent peste tine facandu l sa se preschimbe in ras.Adu mi aminte cum sa te invat sa mi iubesti frica,frica de a nu putea cuprinde cu sufletul mormanul de sentimente ce mi l pui la picioare ca pe un caprior impuscat.
Adu mi aminte,sa ti aduc aminte sa ma iubesti pana la linia cerului cu apa,sa ma iubesti ca aerul pe care l respiri, sa ma iubesti ca apa, florile zglobii..

Cu trenul.

Trenul se prelinge agale printre picaturile de lumina,incet ,domol ca o fecioara in dormitorul conjugal.Se aude doar zgomotul rotilor si din cand in cand cate un murmur omenesc.
Privesc la fiecare,preocupati,tristi,adormiti cum se leagana si se lasa toropiti de lascivitatea cu care se misca trenul.
Privesc la mine,in mine,sunt adormita ca restul dar lascivitatea trenului la mine imi creeaza alta stare,sunt complicea mea la iubirea ce ti o port.
Inca ti simt corpul care ma sufoca aproape ,inca ti simt limba in urechea mea,degetele apasate pe curbura spatelui si  adancirea ta in mine.
Inca ti simt privirea patrunzatoare ce parca ar fi vrut sa intre in mintea mea,sarutul tau pasional!
Sunt convinsa ca noi ne am mai sarutat,ne am mai iubit ,undeva,candva !

Aripi de fluture.

Simt o aripa de fluture zbatandu se n stomacul meu,simt cum luna mi crapa norii si ma mangaie cu raza ei galbuie intre coapse.Stau intinsa pe iarba,iarba putin rece,umeda,urmand a se umple cu mine,cu tacerile mele,cu gemetele mele cu roua mea ce mi se prelinge pe spate ,cu freamatul meu ce l va imparti in zorii zilei pasarilor,gandacilor,cerului.
Citisem odat’ cum pasarea colibri a carat roua sa stinga un foc,a dat atat de repede din aripi,atat de frenetic incat asa i a ramas zborul pe veci,plin de patima,atins de curaj.
Asa am sa raman si eu pe vecie,cu luna printre copaci luminandu mi picioarele ,cu roua ierbii printre degete,racorindu ma si cu fluturii intr o zbatere necontenita,neconditionata ,aproape de ireal,aproape de fantezia povestilor ,aproape de credibilitatea copilului din mine,neatins de real.